Inima lui Faust

I.

Părul ei mirosea a lămâi. Era atât de moale… Ochii ei albastri-verzui aveau acea licărire , de parcă în spatele lor s-ar fi strecurat întreaga Creaţie Divină. Când zâmbea , buzele ei pline, de un roşu puţin şters , îi încadrau gura perfectă. Şi aveau un gust dulce amărui de ciocolată. Şi peticul de piele de sub sânul ei stâng care juca atât de frumos în lumina soarelui de dimineaţă…

Ce nu ar fi făcut , ce nu ar fi dat ca să le mai simtă încă o dată. Să o vadă ridicată din aşternuturile patului în care zăcea , trezită la viaţă ca un Lazăr.

II.

Când se prăbuşise prima dată, în grădină , cu vreo 3 primăveri în urmă, a crezut, de fapt au crezut amândoi , că în sfârşit căsătoria avea să le fie binecuvântată. Îşi doreau foarte mult un copil. Au confundat ameţelile ei cu semnele gravidităţii, dar ceva ce nu era la locul lui stătea în spatele căderii acesteia.

El era medic, în sensul cuvântului de la acea perioadă. E destul de greu să aduci definiţia actuală la meseria pe care o practica , nevoit fiind să ştie de la luarea de sânge până la o variantă grosolană a amputării unui membru. Avusese noroc căci studiase cu unii dintre cei mai buni profesori care , chiar dacă mai târziu au fost acuzaţi de blasfemie , câţiva arşi pe rug , alţii speriaţi în aşa fel încât au retras tot ce afirmaseră despre corpul uman, şi-au lăsat asupra sa o amprentă destul de puternică încât să-l ridice din noroiul superstiţiilor.

Aşa că , atunci când şi-a lipit urechea de spatele gol al soţiei sale ( parfumul pielii ei în dimineaţa aceea, rozmarin şi tei , care îi invada atât de plăcut nările) nu a făcut nicio greşeală de diagnostic. Inima ei nu era destul de puternică.

Aceasta şi apoi copilul pe care l-a pierdut peste 6 luni, după o sarcină de doar 3, au făcut din femeia de lângă el o statuie de ceară care odată cu trecerea fiecărei zile, se făcea din ce în ce mai mică. În doi ani de zile, părul ei a încetat să mai miroasă a lămâie, s-a uscat şi a devenit aspru. Ochii ei nu s-au mai deschis atât de des, căzând într-un soi de letargie, mereu ascunşi pe jumătate. Buzele ei pline, au devenit doar două linii ce abia schiţau o expresie, iar locul acela de sub sânul stâng, ei bine, el a murit primul.

III.

Nopţile şi le petrecea , la început, închis în biblioteca lui, îngropat în tomuri groase îmbrăcate în piele de porc, cu pagini slinoase , în care scrisul se împletea cu schiţele , unele reuşite , altele nu , ale unor bucăţi din corpul uman.

Astăzi , cărţile acelea ar fi privite ca prime încercări ale cunoaşterii, atunci , mai bine din jumătate erau salvate de la rugurile aprinse pe care ardeau autorii lor.

Zilele stătea la căpătâiul ei.

Când cărţile au refuzat să îi arate ceea ce el căuta, nopţile s-au umplut de călători ciudaţi peste care domneau umbrele unor pelerine şi care îşi lăsau pachete ciudate, giulgiuri legate cu funii groase. Deşi la una din universităţile din Italia autopsiile erau permise, el ar fi fost spânzurat fără nicio remuşcare , fără niciun proces, ca şi groparii ce îl aprovizionau.

Nu conta, atâta timp cât ar fi putut să găsească „piatra sa filozofalã”

IV.

Prima „operaţie” o făcuse pe doi porci în subsolul casei. Ştia din cărţile sale că sângele era vital şi că o pierdere masivă ar fi însemnat moarte. În lucrarea unui polonez care studiase la Constantinopol găsise un sistem inventat de un medic turc prin care sângele putea fi transferat între două corpuri. Îl copiase şi încercă să-l folosească. Un porc stătea cu pieptul deschis, adormit cu salvie, pe când celalat porc îi „dona” sânge.

A încercat să-i scoată inima şi chiar reuşise însă după ce i-a cusut arterele la loc, aceasta a încetat ca să mai bată. Nu înţelegea unde a greşit şi aproape o săptămână a căzut la pat şocat de faptul că tot ce a făcut până acum ar fi dus la moarte şi nu la viaţă.

Abia după o vizită la Florenţa s-a reapucat de experimentele sale. Datorită unui profesor de acolo , aflase că muşchii se pot mişca singuri atunci când o forţă, cum era cea a fulgerului, îi anima. Inima era un muşchi, o pompă, poate că nu ar fi avut nevoie decât de impulsul ăsta.

A ales apoi o noapte furtunoasă şi , datorită paratraznetului de pe acoperiş, al doilea porc reuşi să trăiască. Pentru câteva clipe , însă trăise.

V.

Afară ploua din nou. Parisul era spălat, mizeriile curgeau spre Sena. A ridicat-o pe braţe ( cât de uşoară este ), a coborât cu ea la subsol şi a aşezat-o pe masă liberă. Dincolo , o altă femeie. O frumuseţe adormită , chip alb ca marmură. El îi şopteşte iubitei să nu se sperie şi îi dă să mestece ceva . Apoi, pe când somnul o cuprinde, ei i se pare că vede nişte borcane uriaşe de sticlă , pline cu un lichid roşiatic care e amestecat mereu şi mereu de nişte palete ciudate. El zâmbeşte şi o sărută pe frunte. Întunericul.

El ştie că trebuie să se grăbească. Face inciziile necesare pentru a conecta trupul soţiei la sângele ce trebuie să o menţină în viaţă şi apoi pune mâna pe cuţit.

A deschis deja piepturile celor două femei. Soţia şi prostituata culeasă de pe stradă, aceasta încă ţinută în viaţă , spre deosebire de celelalte… Au urmat bubuiturile în uşă pe care el le confundă cu tunetele şi mâinile care îl înşfăcă chiar atunci când pieptul gol al soţiei stă să îşi primească nouă şansă de viaţă.

Totul se derulează apoi mult prea repede. E târât afară cu un laţ în jurul gâtului, până dimineaţă e bătut iar la primele raze ale soarelui care sclipesc pe după norii din ziua precedentă , el e legat de stâlpul sub care sunt adunate lemne uscate ( cum de le-au găsit după potopul din ultimele zile ?). Focul nu e iute şi puternic încât să-i omoare nervii într-o clipă , scutindu-l astfel de durere. O simte , aude şi gloata care îl face vrăjitor, criminal …

Printre lacrimile care îi curg, parte a durerii , parte a fumului, vede undeva pe cer chipul pe care s-a luptat să îl salveze.

Ce ar fi făcut ca să o simtă din nou ? Simplu, totul.