Când l-am vizitat pentru ultima dată, pe patul său de boală, Carlito ne-a vorbit despre haiku, despre iubire, amintiri şi clipe, ca în ziua în care s-a îmbolnăvit. Îmi era milă de bietul meu prieten, tremurând sub efectul morfinei, întins într-un aşternut murdar de sudoare, pătat de cine ştie ce altceva, pe deasupra căruia se învârteau într-un dans săţios câteva muşte. Îmi era milă de bietul meu Carlito dar, ca şi doctorii, eram neputincios în privinţa tumorii care îi acoperise pieptul şi pe care păturile se chinuiau să o ascundă. Crescuse acum de mărimea unui om, acoperindu-l cu totul pe bietul bărbat, hrănindu-se cu el parcă.

Eram cu toţii la tavernă poloneză, cam acum 3 săptămâni, când l-am văzut pe Carlito intrând, cu zâmbetul său larg, bucuros că ne revede, prea bucuros ca să se mai uite pe unde calcă, aproape împiedicându-se şi gata să răstoarne un chelner cu tava sa plină de beri. Fusese plecat în nord să studieze nişte situri arheologice, să înveţe despre zeităţile junglei şi să-şi pregătească disertaţia şi dăduse peste ceva interesant acolo. Bineînţeles că nimeni nu îi simţise lipsa, chiar şi eu, pe atunci nu îi eram atât de apropiat. Ne-a comandat câte un rând de beri tuturor de la masă iar, pentru el, un rachiu, deşi rareori făcea asta, dar poate că băutura era pe măsura focului său lăuntric. Şi a început atunci să ne povestească despre divinităţi şi sufletele umane, despre frumos şi junglă, despre iubire şi orhidee. Atunci l-am auzit cu toţii vorbind despre haiku, despre cum el asociase poezia cu amintirea unei seri, cu amintirea luminii unui apus care modifică ochii unei zeiţe de mult uitate şi părăsite dintr-un templu năpădit de ferigi, liane şi şopârle. Cu amintirea unei şuviţe căzând pe lângă un obraz şi surâsul unei femei. O clipă luminoasă, roşie şi fragilă. Am râs de el, i-am spus că se îndrăgostise în junglă de vreo femeie-tapir, cu nas de şobolan, blană de maimuţă şi sâni de piatră şi l-am tot tachinat fără să ne dăm seama că, probabil chiar în acele momente, acel ceva care se hrănea din el, tocmai începuse să crească. Carlito continua însă să ne zâmbească tâmp, cu inima plină de o zeiţă dintr-un alt timp. L-am mai văzut de vreo două ori în săptămâna aceea, de fiecare dată pe fugă, de fiecare dată încercând să-mi spună ceva, trăgându-mă de mâneca sacoului ca să urc cu el în micuţa cămăruţă unde patul său abia se vedea din cauza rafturilor cu cărţi şi statuete răsturnate, de-a valma, pe podea şi pe masă, într-un haos catalogat numai de mintea lui. Dar ori nu aveam timp, ori eram pe fugă, cu vreo depeşă pe care ziarul mă ruga să o traduc şi telegrafiez imediat în sud, spre capitală. Abia acum, dacă stau şi mă gândesc mai bine, Carlito începea să arate din ce în ce mai rău, cu respiraţia pe jumătate între tăiată, cu umerii aduşi înspre faţă şi cu obrajii din ce în ce mai palizi şi mai uscaţi deşi… deşi pieptul părea să crească. Dar niciodată nu se supără pe mine şi de fiecare dată când ne despărţeam părea că îmi striga ceva în urmă, mereu cu zâmbetul lui cald. Să fi fost „o zi bună” sau „o clipă bună”?

Tumoarea care creştea din Carlito îi mirase pe toţi. Rapiditatea cu care se mărise şi cu care luase stăpânire trupul bărbatului îi punea în dilemă pe toţi doctorii. Nimeni nu a îndrăznit să o opereze de teamă să nu îi afecteze inimă sau unul din organele vitale. Iar Carlito a rămas ţintuit în pat sub greutatea masei de ţesut. Spunea că o simte fierbinte, ca o seară în junglă, că atunci când închide ochii să adoarmă aude sunetele ei şi că uneori, dacă pune palma, simte că i se răspunde înapoi. Şi continua să ne zâmbească şi să ne povestească de statuia zeiţei din templul acela uitat şi măcinat de iederă, de zâmbetul ei, cu buzele uşor întredeschise de parcă l-ar fi ascultat în timp ce căuta să descifreze scrisul antic de la baza ei. Despre cum o visase de atunci mereu şi cum, în vise, era un bărbat diferit. Era Carlos, era puternic şi făcea dragoste cu o femeie străină, cu pielea de alabastru şi cu ochi de jaguar. Dar cu toţii am crezut că sunt de vină medicamentele.

În ultima zi, am văzut cu ochii mei cum bucata aceea începea să tremure şi cum din micile zgârieturi pe care unghiile lui le făcuseră în dreptul inimii, părea că vrea să se iţească ceva, ca un vrej de plantă, prea slab însă. La început am crezut că mi se pare, că nu e decât o închipuire, însă când Carlito a început să ţipe de durere iar eu a trebuit să îl ţin de braţe ca să nu îşi adâncească rănile şi mai mult, am auzit crusta tumorii crăpând sub dorinţa bobului încolţit, de a ieşi la lumină. Am văzut lujerul şi bobocul ridicându-se din pieptul prietenului meu, mult prea mari, mult prea groase ca să fie reale, de parcă ar fi fost făcute ca să susţină o greutate mare. Nu îmi dădeam seama de spectacolul la care asistăm, dacă să ţip îngrozit sau nu, dacă să urlu neputincios în faţa morţii cuiva pe care îl cunosc sau să rămân mut de admiraţie pentru o minune a naturii. Nu îmi dădeam seama că din tumora ruptă ieşeau valuri întregi de iarbă care puneau stăpânirea pe cameră, întâi pe trupul fără suflare a lui Carlos, acoperindu-i într-un covor moale, rece şi mirosind a primăvară, pieptul sfâşiat, gura prinsă în agonie şi ochii, ca într-un ultim gest pentru un mort. Iar în timp ce orhideea, căci ce ieşise din el era o orhidee, se rotea spre poziţia finală, în căutarea soarelui, în timp ce petalele ei se desfăceau una câte alta împrăştiind în cameră un nor de polen şi parfum atât de puternic încât mama lui Carliro, care se afla la parter plângând, crezuse că la etaj veniseră armatele arhanghelului Gabriel ca să îi ducă băiatului ei sufletul în paradis, valurile de iarbă puneau stăpânire finală pe ceasul de pe noptieră, oprind astfel timpul, pe scaune şi pe fotolii, pe pereţii camerei prin liane groase pline de mici flori roşii de mărimea unui clopoţel şi, în cele din urmă, profitând de geamul deschis ca să iasă afară, înverzind şi transformând întregul cartier în bucata de junglă pe care Carlos o iubise atât.
Metamorfoza se opri cu ultimele straturi de petale deschizându-se. Abia atunci am văzut şi eu zeiţa de care el se îndrăgostise. Stând ca pe un tron în mijlocul florii născute din inima lui, zâmbea ca o seducătoare în bătaia luminii apusului. Şi avea pielea de alabastru, iar ochii îi erau ca de jaguar. Şi numele ei pe care îl şopteam, era ca o poezie…