Noiembrie

O gaura neagra, cea mai distrugatoare forta din univers, ia nastere atunci cand o stea imbatraneste, cand se simte satula de locul ei pe cer. Cand isi abandoneaza sufletul , lasandu-l sa se rupa atom cu atom. Cand e atat de flamanda dupa visele pe care le-a pierdut incat se canibalizeaza, bucata cu bucata.   Din motive doar de ea stiute, poate sahare interioare, leaga timpul si il impleteste cu lumina pe care pana mai adineauri o radia, inchizand-se in sihastrii cernite. Unii spun ca ea apare undeva departe, un punct oarecare de spatiu , unii o simt pe pielea lor.

Unii spun ca in fata ei nu exista scapare. Numai ea a sperat in clipa cand i-a aparut pentru prima data marginea ei paralizanta, ca poate undeva , o furtuna cu fulgere si tunete, o va atinge . Si din ea, o singura scanteie, sa o reaprinda din nou, ca pentru un motor vechi.

Astazi te-am revazut. Si, desi mi-am promis ca un naiv ca te voi opri din drum, uite ca…  Te abandonasem. Da, pentru mine tu erai  pierduta. Ma obisnuisem cu gandul ca te voi trece in paginile sufletului meu, acolo intr-un colt, incercuita cu un chenar rosu, ca un nou regret. Si uite ca…

M-am facut ca nu te observ, desi sangele in mine fierbea la temperatura a o mie de stele/iaduri, am tacut, ma faceam de ras caci tu erai fermecatoare iar eu… Lumina pe care tu o radiai, minutul pe care l-am pierdut, visele … uite asa ia nastere o gaura neagra. Cea mai distrugatoare forta din univers. Sa mai astepte furtuna?

 

Melodia zilei – Incubus “Rogues”

Emil

 

Îl cunoşteam, însă nu pot spune că relaţia dintre noi fusese cândva ceva mai mult decât un simplu „Bună Ziua”, „Mulţumesc” sau o glumă, o aiureală despre politică sau maşini. Nu fusesem prieteni, nici nu cred că aveam cum, dată fiind diferenţa de vârstă dintre noi. Totuşi m-am întristat la aflarea veştii cum că omul care deschidea şi care încheia fiecare vară din copilăria mea, a pierit într-un accident auto. Mi-a părut rău să aflu că cel pe care îl consideram unul dintre cei mai buni şoferi din lume, un profesionist care mă impulsionase şi pe mine şi îmi insuflase pasiunea pentru autovehicule, a pierit din cauza unei greşeli mărunte. Abia după ce am început să devin interesat de povestea lui am descoperit de fapt că suferise de un atac de cord la volan. Odată cu el pieriseră şi cei 12 călători, majoritatea vecini şi consăteni din satul bunicilor mei.

 

Nu sunt o persoană prea băgăcioasă, nu îmi place să cercetez locuri prea prăfuite, cufere cu secrete închise în inimile oamenilor, însă povestea accidentului m-a făcut curios să aflu cât mai multe despre Emil, să îi aflu povestea şi nu mică mi-a fost surprinderea când, întrebând lumea de prin satul meu de vacanţă (nu vă gândiţi la cine ştie ce, e doar „casă mea departe de casă”), am aflat că nimeni nu îl cunoştea mai departe de volan şi autobuz. Cu toţii aveau imaginea autobuzului acela mare, verde, care făcea singura legătură între Galaţi, oraşul în care majoritatea bărbaţilor munceau şi sat, în două curse, una dimineaţa devreme la ora 4 şi una seara la 4, imagine completată mereu de figură zâmbitoare şi prietenoasă a şoferului, mereu cu puloverul său gri şi cămaşa curată, mereu politicos şi prezentabil, de parcă ar fi fost şoferul unei celebrităţi şi nu al unor bătrâni cu nepoţi zgomotoşi, cărora le curg mucii din nas şi care murdăresc banchetele din când în când cu ceva mai mult decât noroiul de pe ghetuţe. Nimeni nu îl ştia pe Emil dincolo de maşină, nimeni nu ştia dacă e căsătorit sau dacă are copii, chiar dacă el locuia în sat cu chirie de câţiva ani. Nimeni nu se interesase. Am reuşit însă să aflu câteva lucruri, poveşti mai mult care circulau între bătrâne.

Nu observasem şi dacă nu ar fi fost o vecină care sa-mi fi arătat lucrul acesta, cred că nu aş fi băgat de seamă asta niciodată, însă Emil părea să nu îmbătrânească deloc. Femeia care îmi şoptise astea într-o seară, în întunericul răcoros al unei seri de septembrie credea că Emil e „pui de lele”, că e cine ştie ce drac şi nici nu se miră că a sfârşit aşa cum a sfârşit. Aş vrea să spun că nu am crezut-o, însă ceva din privirea ei şi felul în care i-a articulat numele bietului om, m-au făcut să cred că ea întradevăr era sigură pe ce spune şi că nu era doar o simplă ură între două persoane. De fapt nu cred că ea avea loc în viaţa lui, aşa cum am mai spus, era unul dintre cei mai stimaţi şi mai apreciaţi şoferi şi nimeni nu avea ce să spună rău despre el.Şi totuşi, ideea femeii, oricât de nebunească ar fi părut că suna, începea, din ce în ce mai mult să aibe sens, de parcă aş fi avut până atunci pe ochi valuri care mi-ar fi oprit un adevăr să mi se descopere. Îl ştiam pe bărbat de mai bine de 15 ani şi da, abia acum mi se părea că el nu îmbătrânise deloc în acest timp. M-am gândit că era imposibil, în realitate orice om este supus trecerii timpului, orice om are un anumit „termen de valabilitate”, celulele se îmbătrânesc şi mor chiar dacă se reînnoiesc în fiecare noapte… Tinereţea fără de moarte e doar de domeniul fantasticului, al poveştilor, dar acelea  sunt personaje inventate de minţile unor scriitori. Nu mi-am dat seama decât atunci când l-am reîntâlnit pe Emil, că de fapt orice poveste de genul acesta are un sâmbure de adevăr, orice mit are o treaptă solidă în real. Iar Diavolul poateavea atat de multe cai.

Următoarea bucăţică din masca lui Emil care a căzut, a venit într-una din călătoriile înapoi spre oraş, locul în care mai trebuia să mai şi muncesc. Maşina încă nu pornise, eu mă făcusem comod în spatele autobuzului care începea să se umple de oameni şi în care era cu mult mai cald decât în staţie şi fără să vreau am asistat la un incident neplăcut şi jenant din punctul de vedere al tinerei. Cu două locuri în faţa mea, o mamă îşi aşeză copilul său cel puţin încerca să-l aşeze în scaun. O urmăream fără să vreau când, gheata copilului a alunecat pe ţesătura scaunului iar el s-a lovit cu faţa de spătar. Imediat sângele a început să ţâşnească pe nări, i-a umplut hăinuţele, iar convulsiile plânsului său au făcut ca stropi mari să sară şi pe perdele şi pe tapiţerie. Atras de sunet, şoferul a găsit incidentul. S-a îngălbenit la faţă şi a început şi el să ţipe la copil. „I-au murdărit maşina! Cum va mai putea el scoate petele de sânge acum? O va da jos pe mamă şi va pleca fara ea  dacă nu îi plăteşte curăţenia.” Scandalul s-a potolit când au sărit câţiva bărbaţi în ajutorul mamei şi au cerut ca şoferul să se liniştească şi în scurt timp, până la jumătatea drumului, incidentul s-a dat uitării. Totuşi, ceva din ce a spus şoferul mi-a atras atenţia. Curăţenia maşinii. Autobuzul acesta era unul nou, în comparaţie cu maşina cealalta, însă se puteau observa toate acele mici semne de uşura, pe care transportul a zeci de oameni pe zi le aduc. Nu spun că nu era curat însă nu era curăţenia cu care eram obişnuiţi. Indiferent de ce s-ar fi întâmplat cu maşina lui Emil, la a doua cursă, sau dimineaţă, era era ca nouă, proaspăt scoasă din cutie. Apoi povestea tatălui meu care a asistat la un incident m-a pus din nou pe gânduri. Venind într-o seară de iarnă dinspre Galaţi înspre sat, Emil a fost atins de un cap de pod ascuns de întunericul ce se pogorâse deja asupra şoselei. Maşina fusese zgâriată destul de tare încât a doua zi dimineaţă, când tata pleca din nou la muncă, ea să poată fi observată. Însă tăietura dispăru peste noapte. Asta m-a făcut să mă gândesc că poate Emil era adevăratul Dorian, iar maşina sa funcţiona ca un tablou blestemat.

V-am spus că el a fost cel care mi-a insuflat de mic pasiunea pentru maşini. E adevărat. Le iubea mai presus de orice, iar o parte din iubirea sa mi-a transmis-o şi mie. Pentru Emil ele nu erau numai grămezi de fiare. Erau prelungiri ale celor care le conduc, apendice, organe noi apărute în cadrul evoluţiei. Să fi fost în stare de un târg cu diavolul doar din cauza maşinii sale? Emil părea îndeajuns de nebun dupa autobuzul sau încât să semneze pe linia punctată. Realizarea acestui lucru m-a făcut să cad în deznădejde. Când ajungi să te obişnuieşti cu cineva… descoperirea unei laturi negative face mult rău.

Deşi aflasem câte ceva despre el, simţeam că investigaţia mea nu e completă. Aflasem adevărul despre bietul Emil şi totuşi în adâncul meu nu mă simţeam împlinit. Încă era un gol de umplut. Dar ultima piesă a venit singură când nici nu mă aşteptam. Trecuseră mai bine de 6 luni de la accident. Emil începuse să fie uitat pe zi ce trece, şters din amintirea oamenilor pe care îi dusese zi de zi, întocmai ca o piatră măcinată de apele mării. Trebuia să mă întorc în Galaţi de urgentă aşa că am fost nevoit să iau autobuzul de la 4 dimineaţa. Zorii încă nu se arătaseră, era frig, linişte, iar staţia mirosea a fum şi frunze arse. Un octombrie tipic. Abia aşteptam să mă urc la locul meu şi să mă las purtat de monotonia sunetelor motorului, să mă las legănat de roţile care alergau pentru mine, lucru pe care l-am şi făcut, cu o oarecare rapiditate. Somnul îmi fu deranjat doar de două ori, prima dată la intersecţia de la ieşirea din sat, atunci când un poliţist de frontieră opri autobuzul şi îl sfătui pe şofer să folosească o rută ocolitoare din următorea comuna, Oancea, căci răul care trecea pe lângă aceasta tocmai a ieşit din matcă rupând o porţiune din şosea. Şi a doua întrerupere atunci când… când Emil a ieşit din ceaţă.

Aş fi vrut ca totul să fi fost un vis. Să nu fi fost altceva decât o explozie chimică undeva în subconştientul meu, o ciocnire otrăvitoare a doi neuroni, sau o rămăşiţă a haosului în care plutisem în ultima jumătate de oră de la plecare. Însă Emil era real. Şoferul autobuzului se confirmase indicaţiilor poliţistului însă cred că era nou pe acest traseu căci părea că s-a rătăcit. Drumul pe care o apucasem, o deviere de câteva zeci de kilometri buni de la ruta obişnuită, părea că e plin de gropi iar faptul că am fost înghiţit complet de cea mai groasă ceaţă posibilă ne făcea să ne gândim serios care ne erau adevăratele motive ale călătoriei. Farurile maşinii erau inutile, ziua refuzând să cedeze din orbirea pe care o aruncase peste noi mai mult de jumătate de metru. Fără să vrea şoferul se văzu nevoit să claxoneze, să-şi semnalizeze poziţia întocmai ca unele vapoare pe mare. Un muget lung, apoi după câteva clipe un altul şi tot aşa, încercând puţin câte puţin să ghicească în faţa sa încotro duce şoseaua. Dintr-o dată maşina se opri, o frână bruscă ce împinse câţiva călători în scaunele din faţa spre disconfortul lor. De undeva din faţă cineva răspundea claxoanelor noastre. O altă maşină prinsă. De teamă să nu ne ciocnim am început să claxonăm din ce în ce mai des, primind răspunsuri din ce în ce mai dese. Şi totuşi drumul nostru părea că nu se mai întâlneşte. Disperaţi, ne-am oprit. Ca la un semn, pe lângă noi trecu un autobuz, mare, verde. Lumina verzuie din interiorul lui, lumină de noapte, dădea chipurilor celor 12 călători o imagine de cadavre, cearcăne accentuate sub ochi, trăsături ascuţite ca ale unor adevăraţi moroi. Numai că şi ceilalţi, ca şi noi erau doar simpli călători, obosiţi, flămânzi, agitaţi. Un tânăr, cam de vârsta mea dormea, cu capul sprijinit de geam şi mângâiat pe frunte de balansul perdelei. Doi bărbaţi se uitau la maşina noastră curioşi şi discutau furios gesticulând. S-au oprit deodată şi au izbucnit în râs.

Da, recunoscusem autobuzul din prima clipă. Era cel al lui Emil. I-am cerut şoferului să oprească indiferent de urmări. M-a ameninţat că mă lăsa aici dacă îndrăznesc să fac un pas însă deja eram jos. A coborât şi el după mine. Ne-am dus împreună înspre ceilalţi. Emil ne aştepta deja cu geamul din partea sa dat jos.

- Tu eşti? L-am întrebat, însă umbra nu mi-a răspuns. A dat uşor din cap şi a oftat.

- Ştii ce ţi s-a întâmplat? Iar bunul meu Emil mi-a răspuns din nou printr-o simplă mişcare a capului.

- E adevărat ce se spune despre tine? Mi-am continuat şirul interogatoriului deşi poate că nu îi făcea plăcere să îi răscolesc trecutul, însă în acel moment, date fiind circumstanţele ce puteam să-i zic? Din nou un simplu „Da” abia schiţat.

- Şi acum? Ce se întâmplă cu tine?

- Îl aşteptăm… vocea pe care o ştiam e acum doar o copie proastă, gajaita, blocată, de parcă în gâtul bietului bărbat şi-ar fi găsit culcuş un cărăbuş sau un bondar ce vibra atunci când ar fi vrut să vorbească.

- Pe cine?

- Pe El… Trebuie să vină. Ne va lua la intersecţie. Plecaţi mai repede. Înainte! Plecaţi! Îi plângeau ochii când ne-a gonit. Pe noi, ultimii săi prieteni. Ne-am întors în autobuz şi am pornit aşa cum fusesem sfătuiţi. Tremuram însă şi simţeam cum îmi vine să vomit din clipă în clipă. Nu înţelegeam bine la care El se referea Emil şi de ce trebuia să îi ia cineva. Nu înţelegeam cu călătorii săi erau unii atât de calmi. Şi totuşi, nimic din moarte nu ne este clar şi cunoscut. Mai tarziu am inceput sa inteleg.

Am urmat drumul mai departe şi drept înainte, aşa cum ne fusese spus, am găsit ieşirea din ceaţă. Nimeni nu s-a mai mirat când s-a descoperit că de fapt nici măcar nu ocolisem, însă autobuzul se cufundă în linişte căci nimeni nu îndrăznea să mai spună ceva acum. Mai departe au urcat alţi navetişti, zgomotoşi, plini de glume, însă curând şi ei s-au molipsit de la noi. Cât de aproape am fost de iad?

 

Melodia Zilei – Eurythmics ft Freemasons “Here Comes the Rain Again”

 

pentru ca’i frig afara, pentru ca e toamna si pentru alte doruri :p

Moarte in Alfa Centauri

-pentru minciuni spuse cu usurinta-

1.

Trebuie să recunosc, în dimineaţa aceea sufocantă de iunie şi eu, ca şi restul lumii, am rămas şocat la aflarea veştii. Marea actriţa Dalia, îngerul filmelor de dragoste, sirena care i-a încântat cu frumuseţea şi vocea ei pe atâţia dictatori şi şeici, a fost găsită moartă. Am plâns, lacrimile mele amestecându-se cu alte sute şi mii de lacrimi care au părut să cuprindă întreabă lume într-o mlaştină sărată. Am plans-o pentru prietenia dintre noi. Am plans-o pentru că abia atunci mi-am dat seama că o parte din vină îmi aparţine şi mie. Dar mai am până la acel moment din confesiunea mea când vă voi explica motivele acestei idei.

Ziarul de dimineaţă nu era altceva decât un imens colaj peste care tronau două fotografii ale Daliei, aşezate una lângă cealaltă. Fotografia făcută trupului ei mort, cu puţin mai mică şi mai neclară decât imaginea femeii care radia de viaţă şi putere, luată din ultimul ei film, care încă nu apăruse în cinematografele din întregul sistem dar la a cărui premieră închisă am asistat împreună cu vedetă, acum 2 seri în urmă, în apartamentul ei. Am fost surprins ca să văd că până şi în moarte, trăsăturile chipului Daliei pot avea acea putere încât să te bântuie de fiecare dată când închizi ochii. Nu mă înţelegeţi greşit, imaginile trupului ei lipsit de viaţă nu prezentau niciun detaliu macabru, nimic din decesul ei nu ar fi umplut paginile ziarelor de scandal cu amănunte care i-ar fi ştirbit din prestigiu sau din dragostea, maternă, paternă, frăţească şi de ce nu iubire adevărată, pe care milioane de oameni, de pe Pământ şi de dincolo de el, i-o purtau şi cu care ea se hrănea de fiecare dată când apărea în public. Părea că doarme, capota maşinii peste care căzuse, se strânse în jurul corpului ei ca un pat, tabla fiind îndoită şi şifonată întocmai ca un aşternut după o noapte caniculară, iar bucăţile de parbriz împrăştiate peste tot în jurul „patului” semănau bu petalele de trandafir pe care un amant i le-ar fi pregătit. De fapt postura ei, calmă, cu o mână întinsă în lateral şi cu cealaltă odihnindu-se pe piept, o făceau să pară că îşi aşteaptă iubitul. Numai că Îngerul Morţii deja o vizitase. Am plans-o toată dimineaţa, mi-am amestecat cafeaua cu lacrimi şi apoi am plecat să mă îngrijesc de formalităţi. Am uitat să mă prezint, numele meu este Tristan Alphonse Baahir. Nu sunt nici strălucitor[1], nici cavaler, sunt medicul personal al actriţei Dalia Bloom şi prietenul ei cel mai bun de peste 20 de ani. Singura persoană în care ea avea încredere. De astăzi poate că ar trebui să mai adaug un „titlu”, deşi nu unul de onoare. Vom mai vedea.

2.

Îmi e şi mie greu să mă hotărăsc dacă să plâng sau să mă bucur, sufletul meu devenind din acea dimineaţă, o mască banală de teatru, ce râde şi plânge în acelaşi timp, cu două jumătăţi în mine care se contrazic profund. Dacă ea a murit din cauza răzbunării mele, asta mă face ucigaş din cea mai joasă speţă şi totodată o jumătate din mine se bucură pentru că în sfârşit ea a plătit pentru pumnalul de gheaţă cu care se obişnuise să înjunghie inimile celor din jurul ei. Adevărul e că nici nu mă mai recunosc. Sunt bulversat, eu, cea mai calmă persoană care ar putea trăi în aglomeraţia cosmopolită a Oraşului celor 7 lumi, rezident al aleii Alfa Centauri, cea mai celebră şi bogată stradă din polis (numită astfel după prima colonie a Pământului şi coloană vertebrală a viitorului Imperiu Comercial). Fără să vreau mă gândesc la Dalia şi îmi dau seama că moartea ei nu a potolit-o şi că ea continuă să-mi amestece viaţa şi mintea în cazanul ei sabatic de vrăjitoare, să o dea peste cap şi să o conducă pe căi numai de ea ştiute. Poate că tot ea e cea care îmi inspiră următoarea idee, cum că vă folosesc timpul şi răbdarea doar pentru că sunt incapabil să mă mint. Aşa să fie oare? Că încerc să mă explic în faţa unor străini doar ca să mă autoconving.

E mai bine însă să încep cu prima pagină din cartea Daliei, pagină care se dovedeşte a conţine de fapt două posibile explicaţii cu privire la sfârşitul ei. Căci nu vă pot lăsa fără ca măcar să o cunoaşteţi puţin pe femeia căreia i-am dedicat o viaţă şi care, în după amiaza zilei aceleia nefaste stătea întinsă în faţa mea, goală, exact cum o visau în fiecare noapte milioanele de adolescenţi din întreg cosmosul, cu părul ud, proaspăt spălat, cu broboane de apă ce încă se mai scurgeau pe văile ei necartografiate decât de puţini temerari, singura diferenţa dintre vis şi realitate fiind răceala mesei şi a trupului peste care deja s-a aşternut amorţeala specifică decedaţilor. Acestea şi trusa de bisturie şi tăvi de inox ce aşteptau să-i primească organele.

Dalia Bloom… bineînţeles, acesta nu era numele ei adevărat. Atunci când am cunoscut-o pentru prima dată, în seara aceea de toamnă când o domnişoară m-a apucat de braţ în timp ce păşeam pe treptele Facultăţii de Medicină şi m-a invitat să iau masa cu ea, Dalia îşi spunea Susana. Am acceptat bineînţeles invitaţia. Era un lucru care se întâmpla foarte rar unui tip de genul meu, timid, închis. Faptul că o tânără de frumuseţea Daliei (chiar dacă pe atunci Susana nu era decât o previzualizare ştearsă a ce va deveni) îmi vorbise, mă făcu pe moment să mă bâlbâi şi să rostesc primul cuvânt care mi-a ieşit din minte „Mlnmda”. De atunci am fost nedespărţiţi. Învăţasem destul de bine să nu îmi fac speranţe în ceea ce priveşte o relaţie diferită de cele platonice cu care eram obişnuit, aşa că la început, între mine şi Dalia se stabiliseră nişte frontiere pe care amândoi le respectăm. Abia când am revăzut-o, după vreo 3 sau 4 ani de la întâlnirea din cafenea, după ceva vreme când eu îmi definitivasem studiile iar ea dispărând din Oraş, îşi începuse drumul spre strălucire, abia după ce am împărţit o noapte într-un hotel, sentimentele mele faţă de ea au început să se schimbe.

Veţi spune că de aici încolo povestea Daliei începe să se zaharisească, să nu fie altceva decât o altă banalitate, o iubire neîmpărtăşită sau poate că în secret, între frumuseţe şi timiditate se întâmplă ceva… Da şi nu. Am aflat foarte rapid măi târziu că Dalia era incapabil de iubire, incapabila sau pur şi simplu cea mai nehotărâtă persoană de pe lumea aceasta. Dar mă grăbesc, iar portretul Daliei încă nu e complet. Aşa cum v-am spus, nu am mai revăzut-o pentru mai bine de 4 ani. Când într-o seară de toamnă, am fost luat din nou de braţ, de data aceasta de o matahală şi condus frumos la o limuzină, nu mă aşteptam să am în faţa ochilor mei divinitatea. Da, era mai frumoasă decât orice imagine a oricărei zeiţe din cele mai îndepărtate colţuri ale galaxiei sau ale istoriei. I-am murmurat numele „Susana” însă ea mi-a zâmbit şi mi-a spus să o uit pe vechitura aceea căci acum Dalia a îmbobocit. Ne-am învârtit pe străzile oraşului fără să pot scoate o vorbă, mut de uimire la vederea transformării ei. Pentru cei care nu o ştiu în zilele ei de glorie, atunci cand putea să smulgă lacrimi până şi din pietre, Dalia era o frumuseţe clasică, totul la ea era cizelat şi dăltuit cu atenţie, ca într-o statuie antică. Dacă ar fi existat un Pygmalion pe undeva, cu siguranţă că Dalia ar fi fost Galateea lui. Ochii negri şi adânci în stare să îţi cerceteze adâncurile sufletului şi să te facă să te ruşinezi chiar şi atunci când razele lor nu ţi-ar fi fost adresate, fildeşul pielii ei, care, vorba să fie între noi, nu era deloc mai plăcut decât uşoară tentă închisă a Susanei, totul o făcea să fie adorată şi venerată.

Se simţea rău, era motivul pentru care mă chemase în acea seară. Tânăra vedetă abuzase la o ultimă petrecere de alcool şi de pastile aşa că avea nevoie de ajutorul meu. Nu avea încredere în medicul ei actual deoarece credea că acesta le furniza informaţii intime ziariştilor. Nu vreau să vă descriu procedeul medical doar că în seara aceea, mi-a comandat o cameră lângă a ei la etajul pe care îl închiriase la unul din cele mai scumpe hoteluri din Oraş. Ca să vă pot explica mai bine unul din motivele pentru care mă bănuiesc de a fi vinovat de moartea ei, trebuie să vă spun cum că în mijlocul nopţii, Dalia intră în camera mea şi mi se ghemui la piept. Tremura, unul din efectele medicamentelor pe care i le dădusem şi nu putea să doarmă singură. În noaptea aceea m-am îndrăgostit de ea şi m-a legat pe vecie. Un lucru atât de simplu şi cu efecte atât de mari în viitor.

3.

Am spus mai devreme că dalia era incapabilă să iubească. A simţit asta şi nu numai eu. Dalia era ca un copil răsfăţat şi cred că principalii vinovaţi pentru răsfăţul ei eram în primul rând noi. Toţi cei din jurul ei care o acopeream şi o îngropam, o sufocam cu iubirea noastră. Astfel ea ajungea să se plictisească repede de ceva şi să caute un înlocuitor. Ca să nu credeţi că ceea ce am făcut a fost făcut din prostie sau nebunie, o gelozie deplasată, trebuie să vă mărturisesc că sentimentele mele pentru Dalia au fost repede călcate în picioare. Dar, că prieteni, am învăţat să ne acceptăm, ea m-a compătimit iar eu… eu am rămas cu inima frântă. O dată ce vrăjitoarea Dalia a fluturat din bagheta ei magică, cu greu mai poate cineva scăpa de blestemul ei. Am fost confidentul ei până în ultima clipă, am stat alături de ea şi am fost martorul vieţilor pe care ea le distrugea la fiecare pas. Da, chiar dacă se învârtea în cercuri înalte, chiar dacă era mereu în prezenţa unor oameni puternici, au existat cazuri când Dalia a dus la moarte.

S-a întâmplat ca unul din colegii săi actori s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. Jucau împreună în multe filme, se vedeau aproape zilnic, aşa că în mintea publicului şi a sa, se formase deja un cuplu. O covârşea pe Dalia cu daruri, el fusese cel care a adus-o pe actuala alee Alfa Centauri, care şi-a întărit numele datorită faptului că pe ea locuiau trei stele, întocmai ca o mini constelaţie, stele în jurul cărora gravitam noi. Ei bine Dalia l-a iubit, până când a văzut un alt măr, mai frumos. Era într-o relaţie de câţiva ani cu actorul acesta şi îmi mărturisea că nu are curajul şi că îi este frică să îl părăsească aşa că mai bine îl minte. Nu degeaba e o actriţă bună. Dar el a aflat. Distrus, tipul era un romantic incurabil şi-a tăiat venele. La înmormântarea sa, de la care Dalia a lipsit, pe motiv că are de filmat o nouă peliculă, mama actorului a blestemat-o. Aceasta a fost prima ei victimă, deşi ziarele au acoperit totul dând vina pe o instabilitate psihică şi oboseala plus pe falimentul iminent al casei de producţie a actorului. Baliverne. Au mai urmat apoi un adolescent care nu a primit o fotografie semnată de ea, un regizor refuzat şi un patron de casă de filme, cea mai respectat din oraş, care îşi părăsise soţia şi cele două fetiţe pentru ea.

În ultimele luni de viaţă ale ei, Dalia mi-a mărturisit că se simte cumva puţin înfricoşată de valul de morţi care o înconjurau. Îi era frica de faptul că ea ar putea avea un magnet subconştient care le atrăgea şi glumea că va începe în curând chiar să îi facă plăcere o ştire a unei morţi din iubire.

4

În fiecare dimineaţă pentru mine începea o nouă zi în care o iubeam pe Dalia, zi ce se sfârşea în chinurile cele mai aprige, atunci când soarele apunea iar ea mă suna să îmi povestească ziua ei. O uram cu fiecare părticică din mine atunci când începea să îmi povestească o noua iubire, o nouă cucerire deşi încă nici nu terminase cu cea actuală. O uram pentru că minţea şi pentru că o părticică din mine se simţea la rândul ei furată. Toată încrederea pe care o avusesem în Dalia se ducea în fiecare zi pe apa Sâmbetei. Până când am decis că e mai bine să îi dau o lecţie.

Aş jura că nu am avut niciodată în minte un final atât de sumbru, niciodată nu am dorit să o văd pe Dalia înconjurată de un pat de bronz lăcuit, cu marginile dantelate şi înconjurată de buchete de flori, moartă, fără suflare, cu racla e plexiglas atinsă şi spălată de lacrimile a milioane de oameni, Albă Ca Zăpadă pe care niciun sărut nu o mai poate trezi. Dar aş minţi, am avut şi nopţi în care acesta era singurul gând ce îmi dădea o oarece alinare. Sfârşitul demonului.

La câteva zile după discuţia în care mi se plânsese că va începe să se obişnuiască şi că va începe să fie satisfăcută de sacrificiile nebunilor ei, întocmai ca o Kali[2], Dalia a venit la cabinetul meu cu o simplă răceală. I-am făcut o injecţie, ultima pe care i-am mai administrat-o în viaţa ei. Numai că fusesem pregătit. Nu, nu am pus otravă în seringă, nu am fost atât de josnic… Da, am mărturisit că îi doream moartea însă ce am pregătit eu atunci nu era destinat pentru aşa ceva. Un mic cip electronic cu posibilitatea de a declanşa semnale electrice în creierul daliei, de fiecare dată atunci când ea minţea. Credeam că o pot dresa, ca pe un câine neascultător.

Abia azi dimineaţă am observat mesajul imprimat pe robotul telefonic şi datat în seara de dinaintea morţii ei. A trebuit să-mi fac curaj cu un pahar de gin şi abia apoi să îl deschid. Dalia plângea, nu îi mai auzisem plânsul acesta de foartă multă vreme. Printre sughiţuri spunea că are nevoie de mine ca doctor şi prieten. Credea că e nebună căci oriunde întoarce capul vede chipurile foştilor ei iubiţi. În casa de pe Alfa Centauri îi vede chipul actorului aceluia, în maşină, pe geamurile ei îl zăreşte pe producător iar în mulţimea care se înghesuie la un autograf îl vede peste tot pe un adolescent… Vrea mai multe calmante şi somnifere, vrea ceva să uite tot. Mă vrea cât mai rapid lângă ea, iar apoi convorbirea se opreşte. Şi eu sunt uimit că nu am găsit acest mesaj în seara aceea, fusesem doar toată seara acasă, venisem de la clinică şi apoi am stat acasă. Nu l-am văzut sau poate că subconştient am blocat orice amintire de al fi primit.

5.

După o caniculă ce a ţinut mai bine de trei săptămâni, în sfârşit plouă. Mulţimea însă nu ţine cont de asta. Stă adunată în faţa ecranelor imense plasate la porţile cimitirului şi plânge căci vedeta lor preferată e coborâtă în mormânt. Şi odată cu ea plâng şi eu. De fapt nu… e doar apă care mi se scurge pe faţă. O văd pe Dalia cu îşi priveşte trupul coborât în groapă. Simte că mă uit la ea aşa că îşi întoarce privirea înspre mine şi se uită din nou cu ochii aceia care îşi răscoleau până şi cea mai întunecată parte a sufletului. Dar degeaba, acum nu mai are nicio putere. Fie că a fost blestemul mamei, fie că a fost intervenţia mea, vrăjitoarea a dispărut. Deşi mi-am pierdut un prieten, nu regret nimic altceva. Mă bucur că şi-a găsit răsplata.

---

[1] Baahir – nume de baiat indian ce inseamna „stralucitor”

[2] Kali- zeitate hindusa duala, divinitate a mortii si adistrugerii, in acelasi timp simbol al fecunditatii